Liturghia credincioșilor: Heruvicul, Vohodul mare, Crezul

Poate nu pentru întâia sau a doua sau a zecea oară auzim noi una și aceeaș învățătură, una și aceeaș istorisire evanghelică. Dar ceeace este cu adevărat frumos, aceea nu te mai saturi a privì și a auzì, aceea se face cu atât mai plăcut și mai înțeles, cu cât se aude și se vede mai des. Cu inima se crede spre dreptate, cu inima mai cu seamă se simte, ceeace este cu adevărat bun și frumos. Să deschidem deci inimile noastre pentru cuvântul lui Dumnezeu; să privim la sfânta Evanghelie ca la însuș Domnul nostru Iisus Christos și după isprăvirea cetirii ei, să zicem din toată inima împreună cu cântăreții: „Mărire Ție, Doamne, mărire Ție”.

Când se începe în biserică cântarea Heruvicului, prin care creștinii sunt îndemnați să se pregătească a luà parte la mântuitoarea taină, ce are a se săvârșì, și a lepădà toată grija cea lumească, ca să poată primì cu credință tare, cu dragoste și cu bucurie pe împăratul măririi, care vine nevăzut, purtat de Heruvimi și încunjurat de toate cetele îngerești, ca să se aducă pe sfântul jertfelnic jertfă lui Dumnezeu Tatăl pentru toată lumea și să se deà spre împărtășire credincioșilor, atunci creștinii cu evlavie trebue să-și plece fruntea și cu umilință să se roage zicând psalmul de pocăință: „Miluește-mă D-zeule după mare mila ta”...

Când preotul iese cu darurile din altar pe ușa dinspre miază-noapte, ducându-le cu frică și cu cutremur dela proscomidie prin ușile împărătești la sfânta masă, fiecare creștin trebue să zică în gândul său: „pomenește-mă Doamne, când vei venì întru împărăția Ta!” Isprăvind preotul cu pomenirile la sfintele daruri, înainte de a intrà în altar, zice cătră credincioși: „și pre voi, pre toți, dreptcredincioșilor creștini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția sa!” Atunci creștinii din biserică își fac semnul sfintei cruci și se roagă și ei pentru preot, zicând cu toată căldura inimii lor: „Preoția ta s'o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția sa!”

Ieșirea cu sfintele daruri închipuește mergerea Mântuitorului spre patimile cele mântuitoare și de acolo la Golgota spre a se răstignì și a murì pentru mântuirea neamului omenesc.

Dupăce intră preotul în altar și mai rostește câteva rugăciuni de cerere, zice: Pace tuturor! Prin aceste cuvinte preotul îndeamnă pe credincioși să aibă dragoste unii cătră alții, să alunge din inima lor orice ură și dușmănie, orice amintire de rău, ca să poată împlinì porunca creștinească a bisericii: „să ne iubim unii pe alții, ca într'un gând să mărturisim”...

In vechime la auzul acestor cuvinte, toți cei ce erau în biserică, se sărutau unii cu alții cu sărutare sfântă, ca niște adevărați frați și surori în Domnul Christos. Mai târziu obiceiul acesta a fost părăsit, ca nepotrivit în adunări mari și, poate, chiar pentrucă dădeà pricină de sminteală, căci știut este, că până și lucrurile cele mai sfinte pot fi întrebuințate în rău. De aceea astăzi n'a mai rămas decât urma acestui obiceiu, când slujesc doi sau mai mulți preoți, cari în acest timp se sărută unul cu altul pe umere, rostind cel mai mare cuvintele: „Christos în mijlocul nostru” și răspunzând ceialalți: „Este și va fi!”

Zicând preotul: „Ușile, ușile, cu înțelepciune să luăm aminte!”, prin aceste cuvinte îndeamnă pe credincioși, să steà cu bună cuviință și cu multă băgare de seamă ascultând Crezul sau Credeul. In vechime cuvintele acestea erau îndreptate mai mult cătră cei ce păziau ușa bisericii, să nu intre în acest timp în biserică nimenea dintre cei ce nu erau luminați cu sfântul Botez, și apoi cătră credincioșii din biserică, ca să fie cu cea mai mare luare aminte la rostirea crezului. Astăzi în țările creștine, ușile bisericei nu mai trebuesc păzite. Dar fiecare creștin e dator a îngrijì, ca ușa sufletului său să fie păzită, ca să nu poată intrà într'însa nimic rău și nevrednic de a stà acolo în aceste clipe. Tragerea perdelei dela ușile împărătești la începutul Crezului înseamnă, că se lasă creștinilor slobodă vederea cătră scaunul lui Dumnezeu, ca să-și mărturisească credința lor chiar înaintea acestui scaun dumnezeesc. Și mai înseamnă, că creștinii trebue să ridice orice văl, orice perdea de pe ochii minții lor, ca să priceapă toate cele cuprinse în simbolul credinții.

După rostirea Credeului urmează rugăciuni, prin cari preotul îndeamnă pe creștini, să se pregătească pentru sfânta jertfă, să steà bine, cu frica lui Dumnezeu și cu luare aminte, ca să se pogoare darul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor.

Iar după cântarea: „Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot” (Domnul puterilor) preotul zice: „Luați mâncați, acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” — și: „beți dintru acesta toți, acesta e sângele meu al legei celei nouă, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. Aici creștinul adevărat trebue să simtă, că Mântuitorul nostru Iisus Christos acum tainic stă de față, cum a stat și cu sfinții apostoli la Cina cea de taină și de aceea trebue să ascultăm glasul acesta, ca însuș glasul Domnului, care ne chiamă la această împărtășire mântuitoare.

Și fiindcă noi nu putem aduce jertfă lui Dumnezeu nimic altceva, decât acele daruri care se află pe sfânta masă, de aceea preotul tinzându-și cruciș mânile și luând sfântul potir și sfântul disc, ridică sfintele daruri întru închipuirea înălțării Mântuitorului nostru pe cruce și zice: „ale Tale, dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate”. Adecă din cele ce Tu, Doamne, ne trimiți nouă, după mulțimea îndurărilor Tale, din acelea îți aducem noi dar de mulțămire pentru toate binefacerile tale cele nenumărate ce ai revărsat și reverși asupra noastră!

Urmează acum minutele cele mai sfinte din toată slujba.