Dragostea de Dumnezeu. Poruncile 1–3

148. Ce este dragostea?

Dragostea este un dar dumnezeiesc, prin care ne simțim îndemnați să iubim pe Dumnezeu ca binele nostru cel mai înalt și să împlinim tot ce poruncește El pentru mântuirea și fericirea noastră și a aproapelui nostru. Ea se arată îndeosebi prin fapte bune și întregește credința și nădejdea, desăvârșind mântuirea.

149. Pe cine trebue să iubim?

Trebue să iubim pe Dumnezeu, pe aproapele nostru și pe noi înșine, căci așa ne-a poruncit Domnul Hristos. „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei XXII, 37).

150. Pentru ce trebue să iubim pe Dumnezeu mai presus de toate?

Trebue să iubim pre Dumnezeu mai pre sus de toate, pentrucă El ne-a făcut, ne ține și ne dă tot felul de bunătăți, îngrijindu-se mai ales de mântuirea și fericirea noastră.

151. In ce chip își arată omul dragostea către Dumnezeu?

Omul își arată dragostea către Dumnezeu, dacă-i împlinește poruncile.

152. Care sunt poruncile dumnezeești cele mai însemnate?

Dumnezeu și-a spus voia sa în cele 10 porunci pe care le-a dat lui Moisi pe muntele Sinai și pe care Iisus Hristos le-a exprimat mai pe scurt și le-a recomandat urmașilor săi în cuvintele: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

EXPLICAREA CELOR ZECE PORUNCI.

153. Cum se împart cele 10 porunci?

Cele zece porunci se împart în două: cele patru dintâi cuprind datoriile către Dumnezeu, iar cele șase din urmă, datoriile către aproapele. Așa au și fost ele scrise pe cele două table de piatră pe care au fost date lui Moisi.

PORUNCA I.

154. Cea dintâi din porunci este pe scurt aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alți dumnezei afară de mine”.

155. Ce poruncește Dumnezeu în această poruncă?

In această poruncă, Dumnezeu ne descopere, că El singur este Dumnezeu adevărat, căruia se cuvine cinstea și slava dumnezeiască. Ne poruncește ca numai Lui să ne închinăm, în El să credem, pe El să-L iubim și în El să nădăjduim și oprește păcatele împotriva credinței, iubirii și nădejdii în Dumnezeu.

156. In câte feluri putem să cinstim pe Dumnezeu?

Pe Dumnezeu putem și trebue să-L cinstim în două feluri: a) lăuntric, afierosindu-i toate gândurile, simțirile și dorințele noastre și b) văzut, mărturisindu-l și nelepădându-ne de El, oricare ar fi prigonirile ce am îndura și luând parte la sfintele slujbe rânduite de El și de Sfânta Sa Biserică.

157. Cum se păcătuește împotriva credinței în Dumnezeu?

Impotriva credinței în Dumnezeu păcătuiesc mai întâi ateii, adică cei care nu cred că este Dumnezeu; apoi păgânii și idololatrii, adică cei care se închină la zei mincinoși; după aceea ereticii, adică cei care cred altfel decum învață adevărata Biserică și în sfârșit toți câți aleargă la descântece, vrăjitorii, farmece și sunt stăpâniți de credințe deșarte.

158. Cine păcătuește împotriva nădejdii în Dumnezeu?

Impotriva nădejdii în Dumnezeu păcătuește întâi cel care se conduce de nădejdea greșită, că oricât ar păcătui de mult, Dumnezeu îl va ierta, fără ca el să dea semne de îndreptare, căci Dumnezeu este bun, și al doilea cel care, dimpotrivă, pierde orice nădejde că Dumnezeu îl va ierta și din această pricină nu se mai ostenește pe calea binelui.

159. Cine păcătuește împotriva dragostei către Dumnezeu?

Impotriva dragostei către Dumnezeu păcătuesc cei care urăsc pe Dumnezeu, sau care se iubesc pe sine ori lumea mai mult decât pe Dumnezeu. Astfel cel care hulește și înjură pe Dumnezeu arată prin faptă că-l urăște. Ingâmfatul, care se prețuește pre sine peste măsură nesocotește pe Dumnezeu, iar sgârcitul iubește banii, lacomul mâncarea și băutura mai mult decât pe Dumnezeu.

160. Se cade oare a ne închina îngerilor și sfinților?

Da. Trebue să ne închinăm și îngerilor și sfinților, pentrucă închinarea ce le-o dăm lor este deosebită de cea pe care o dăm lui Dumnezeu. Pe îngeri și pe sfinți îi rugăm numai ca pe unii ce sunt aproape de Dumnezeu, să mijlocească la El prin rugăciunile lor pentru noi, iar nu să ne ajute cu puterea lor. Și pe unii și pe alții nu-i socotim dar ca Dumnezeu și nu-i adorăm, ci numai îi venerăm, adică le arătăm respect, cum arătăm și oamenilor în vieață, care aduc servicii însemnate Bisericii sau țării, ori se disting prin învățătură, înțelepciune sau virtute îndeobște.

PORUNCA II.

161. A doua poruncă este: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici asemănare vreunui lucru ce este în cer sus, pe pământ jos, în apă sau sub pământ; nici să te închini sau să servești lor”.

162. Ce ne învață această poruncă?

Această poruncă învață că nu trebue să ne închinăm la idoli, adică la lucruri făcute de mâna omenească și socotite ca dumnezei. Inchinarea la idoli sau idololatria era foarte răspândită pe vremea când a dat Dumnezeu poporului evreu cele 10 porunci prin Moisi, de aceea se atrage deosebită luare-aminte a fiilor acestui neam, să se ferească de ea. Și azi mai sunt încă neamuri prin nordul Asiei, prin inima Africei și prin insulele Oceaniei, care se închină la idoli. Dar forme de idololatrie foarte răspândite și printre noi sunt: lăcomia de mâncări și băuturi, căci „Dumnezeul lacomului este pântecele”, cum zice Apostolul (Fil. III, 19); iubirea de bani, pe care iarăși Apostolul o numește „închinarea la idoli”. (Col. III, 5); trufia sau prețuirea de sine peste măsură, precum și credința în ursită, în descântece, în vrăji, în vorbirea cu morții, ș. a.

163. Oare cinstirea icoanelor nu este oprită de această poruncă?

Cinstirea icoanelor nu este oprită de această poruncă, pentrucă noi nu ne închinăm lemnului sau văpselelor din care sunt făcute ele, nici chipului înfățișat de ele, ci sfinților pe care ele îi înfățișează. Icoanele sunt pentru noi numai un îndemn, ca să ne putem înălța mai ușor mintea la sfinții cei aleși și bine plăcuți ai lui Dumnezeu, spre a lua îndemn, să facem și noi fapte la fel cu ale lor. Pentru neștiutorii de carte, sfintele icoane sunt ca o carte în care oricine poate citi. Afară de aceasta, ele sunt podoaba cea mai potrivită pentru sfintele lăcașuri și pentru casele creștinilor.

PORUNCA III.

164. Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert”.

165. Ce învață această poruncă?

Această poruncă învață că nu trebue să luăm în deșert, adică să nu necinstim numele lui Dumnezeu.

Se ia în deșert numele lui Dumnezeu:

a) Când se rostește cu ușurință sau în glumă, la mânie, ori în lucruri neînsemnate;

b) când se insultă sau se ia în bătaie de joc;

c) când se întrebuințează ca blestem;

d) când se jură fals și

e) când se calcă o făgăduială în toată forma.

166. Jurământul este dar oprit cu desăvârșire?

Nu. Jurământul nu este oprit. El este un act sfânt, căci luând pe Dumnezeu ca martor pentru adevărul ziselor noastre, recunoaștem că el este adevărul însuși și preaînaltul nostru Stăpân. De aceea jurământul este îngăduit, cu condițiunea ca cel ce jură să spună numai adevărul și ca chestiunea în care se jură să fie o chestiune însemnată, iar nu un lucru de nimic. In sfânta Scriptură găsim adesea, că Dumnezeu însuși s'a jurat. Mântuitorul de asemeni nu s'a ferit să răspundă la întrebarea cu jurământ a arhiereului iudaic, iar sfinții apostoli au jurat, când trebuința a cerut. Trebue însă să fugim de jurământul mincinos și de jurământul făcut cu ușurință. In vieața de toate zilele, cuvintele noastre de încredințare trebuie să fie, cum zice Mântuitorul, da și nu, iar de jurământ să ne servim numai în cazuri rare.