Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare

Intru această zi, pomenirea prea cuviosului părintelui nostru Arsenie cel mare.

Acesta a fost din marea cetate a Romei născut și crescut, păzit fiind din pruncie vas curat lui Dumnezeu, și plin de toată bunătatea și înțelepciunea dumnezeească și omenească, pentru aceasta s'a hirotonit și diacon. Și ocârmuind atuncea împărățiea Romanilor Marele Teodosie, și puind multă nevoință, și căutând om duhovnicesc și cuvântăreț, ca să dea procopseală, și să-i învețe pre fiii săi la învățături, și mai vârtos la aceea cu care se cinstește Dumnezeu, află de acesta, și scrise la împăratul Gratian, și la Papa Inocentie, și abia putù dobândì ceea ce poftì. Deci purcezând Arsenie dela Roma și sosind la Constantinopol stătu înaintea lui Teodosie, și-l văzu la față și la fire om cinstit și căutătura cu bună rânduială, gândul smerit, și împodobit cu toată bunătatea. Și umplându-se de multă bucurie și dulceață, de atuncea îl cinsteà ca pre părintele său, și i se smereà ca unui dascăl. Și boerii sfatului văzându-l ca pre un odor mare, se mirau. Iară el urând mărirea și iubind pre Dumnezeu, socoteà mărirea ca o pleavă, și dorind de vieața monahicească, în toate zilele se rugà lui Dumnezeu să-i plinească dorința. Și îndată auzì un glas dumnezeesc de sus, care ziceà: Arsenie, fugi dela oameni și te mântuește. Deci el nezăbovind, ci schimbându-și portul, se duse și sosì la Alexandria. Și călugărindu-se merse la Schit, dându-se spre toată petrecerea cea rea și cu nevoie, și rugându-se lui Dumnezeu, iarăș se făcù glas dumnezeesc către dânsul: Arsenie, fugi, taci, liniștește-te și te mântuește. Pre marele acesta îl întrebă oarecând Teofil Papa Alexandriei, suindu-se și cu alții către dânsul: Spune-ne o Părinte cuvânt de folos; și el zise: Dacă îl voiu spune, ținea-l-veți? Iară ei ziseră: Așa adevărat. Și zise: Ori unde veți auzi de Arsenie, nu vă apropiați acolo. Și iarăș spun de acesta, că lucrând în toată vremea vieții sale, aveà un petec de rasă în sân de'și sprijineà lacrămile. Și erà la trup minunat și cuvios, preste tot cărunt, uscat și lung, măcar că erà puțin gârbov de bătrânețe, îi erà barba până la pântece, chipul îngeresc ca al lui Iacov. Drept aceea nici vrea să se arate cuiva de față. Privegheà mult, stând în picioare și rugându-se și neplecându-și genunchile nicidecum de cu seară până la răsăritul soarelui. Drept aceea cu vărsarea lacrămilor a stins focul cel stricător de suflet. Și vrând el ca să se despartă dela trup, ajungând la adânci bătrânețe, că erà aproape de o sută de ani, îl întrebară ucenicii lui, unde și cum se cade să-l îngroape. Iară el zise: Dar nu știți, să puneți o funie în picioarele mele, și să mă ridicați în munte? Și iară le zise: Vedeți fiii mei, în câtă frică mă aflu vrând a ieși din trup? Și ei ziseră: Vedem. Iară el zise: De când m'am făcut monah n'a lipsit nicidecum dela mine frica aceasta. Și îndată și-a dat cu pace sufletul la Dumnezeu.

From the Menaion for May, 1928, p. 70–71 About the source