Pomenirea prea cuviosului ărintelui nostru Zaharia Ciobotarul și Ioan

Întru această zi, pomenirea prea cuviosului părintelui nostru Zaharia Ciobotarul și Ioan. (Povestire foarte folositoare.)

Un om oarecarele vestit întru lucrurile lumești, cu numele Ioan, lepădând toate îndulcirile vieții, duceà o viață smerită și monahicească. Și îndeletnicindu-se în fapte dumnezeești, se sârguia ca să placă numai lui Dumnezeu. Deci ostenindu-se pururea întru rugăciuni și cereri întinzându-se și sporind la cele mai înaintate și mai mari isprăvi. Fiindcă pe lângă celelalte ale lui pășiri, aveau obiceiu a se duce ca să privegheze toată noaptea la bisericile Domnului, drept aceea într'o noapte, s'a dus la Biserica cea mare a sfintei Sofiei ce se află în Constantinopol și aflând ușile încuiate, a șezut acolo pe un scaun ce era aproape, fiind ostenit el și întru șederea sa își citeà slujba cu glas șoptitor.

Și iată vede o strălucire de lumină, ce venea de afară, și privind mai cu luare aminte, a văzut un bărbat cucernic, carele urmà după lumina acea. Deci bucurându-se pentru acea privire, mai bine luà aminte, voind ca să vază ce are să facă acel om. Și când a ajuns omul acela la porțile bisericii sfintei Sofiei ce erau închise, și-a plecat genuchele dinaintea porților, și îndestul a făcut rugăciunea, apoi a ridicat în sus mâinile sale, și făcând semnul Crucii pe porți, o minune! îndată ele s'au deschis de sine, și împreună cu lumina a intrat, înlăuntru și minunatul acela. Și dupăce a intrat, iarăș a plecat genunchele pe pardoseală, unde deasupra era zugrăvită Icoana prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu, și sculându-se a deschis și acolo porțile, și viind la porțile cele frumoase de argint ale bisericii în pridvor, în destulă rugăciune a făcut acolo. Apoi cu semnul Crucii le-a deschis și pre acelea, și așà a intrat în biserică cu totul luminat fiind.

Deci mergând în mijlocul bisericii, ș'a ridicat mâinile în sus, îmblânzind pre Dumnezeu. Iară dupăce ș-a isprăvit rugăciunea, s'a întors iarăș înapoi, și trecea prin pridvorul bisericii. Iară porțile se încuiau din dumnezeeasca lucrare, îndată ce acela ieșì afară; deci stà sfântul om Ioan, și căutà cu luare aminte, unde va merge dumnezeescul acela bărbat, după ieșirea din biserică. Și fiindcă acela mergea pe drumul drept, nu s'a lenevit avramicescul Ioan a-i urmà, ca să afle unde se ascunde acest fel de scump mărgăritar al lui Dumnezeu. Și abătându-se acela puțin din dreptul drum, mergeà spre schela cea pogorâtoare a sfântului mucenic Iulian; și apropiindu-se de o prea mică casă, și bătând cu mâna în ușă, a strigat încet numele femeei ce era înlăuntru: Maria, și așa a intrat înlăuntru. Atunci lumina ce-l lumina pre cale, s'a ridicat din mijloc, și așa între amândoi s'a făcut noapte întunecată.

Iară femeea dumnezeescului acela bărbat, a aprins lumânarea din candelă, și o a dus bărbatului ei, însă el nu s'a culcat pre pat, nici ș'a odinit trupul cu vreun alt chip, ci a început să lucreze, căci era ciobotar. Atunci și cel ce-i urmà lui, vrednicul de pomenire Ioan, fără de sfială a intrat înlăuntrul casei, și căzând la picioarele lui, le uda cu lacrimi și rugându-l pre el, ziceà: Nu ascunde de mine, cine ești, și care este înalta ta viețuire, prin care faci streine minuni, pre care le-am văzut însu-mi cu ochii mei. Iară smerit cugetătorul acela ziceà: Iartă bătrânule pentru Domnul. Eu sunt om păcătos, și nu am la sine-mi nici o faptă bună. Că cine sunt eu păcătosul? Sau de unde am învățat vreo înaltă viețuire, precum singur zici, în vreme ce sunt sărac, și mă aflu lucrător unui meșteșug celui mai neînsemnat; te-ai înșelat omule, te-ai înșelat, și ai văzut nălucă, iar nu adevărul.

Atunci bătrânul a adaos lacrimi peste lacrimi, și nu încetà a-l jurà pre el pre numele lui Dumnezeu, ca să-i arate lui, fapta bună a sa cea mare. Căci ziceà: De nu era lucrul dumnezeeștei pronii; ca să se descopere petrecerea ta, cu adevărat nu m'aș fi învrednicit eu cel mai mic să fiu privitor acestui fel de taină. Deci strâmtorat fiind de jurământuri minunatul acela bărbat, s'a sculat de pe scaun, și făcând mai întâiu metanie bătrânului, a început a zice așà:

Bine să știi fratele meu, că nici o ispravă pre pământ n'am câștigat decât să mă înnoroesc, și să mă întinez cu păcatele. Să cinstesc mai mult desfătarea trupească. Iară după aceasta, din bunătatea Dumnezeului meu, luând în minte frica muncii, după ce aceasta ce o vezi o am luat femee, n'am întinat curățenia trupului. Ci și amândoi cu unire păzim fecioria și o tăinuim aceasta, zicând, că ea este stearpă. Și până acum cu ajutorul lui Dumnezeu, se păzește de noi adevărata curățenie a sufletului și a trupului, pentru dorința și dragostea Ziditorului nostru. Voiu adăoga încă și alta, pentru legătura jurământului. Bogăția mea toată, nu este mai multă fără numai trei arginți și jumătate, și cu aceștia cumpărând piei, lucrez meșteșugul cioboatelor; și dobânda ce o scot de acolo, o despart în două părți, și o parte adică cea mai dreaptă și de căpetenie, o hărăzesc lui Hristos, împărțindu-o pre ea la săraci—frații lui Hristos; iară cealaltă parte o cheltuesc la trebuințele noastre; și așà pururea petrecând, aștept neincetat pre înfricoșatul judecător ce va să vie. Și-mi aduc aminte de cercetarea cea înfricoșată ce au să-mi facă cumpliții draci. Această povestire auzind-o Ioan, și înspăimântându-se, de curată și fericită viață a pururea pomenitului Zahariei (căci așa se numea), l-a lăudat pre el. Apoi binecuvântându-l pre minunatul bărbat, a ieșit din casa lui cu bucurie și veselie. Și Ioan s'a dus la casa unde găzduià, mulțumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a văzut. Iară fericitul Zaharia, cel ce întru adevăr avea nemândrie, voind ca să fugă de amăgirea deșertăciunii lumești, ș'a lăsat casa sa aceea și a fugit, cu desăvârșire, necunoscut tuturor făcându-se.

From the Menaion for November, 1927, p. 256–257 About the source